Ceea ce ma distreaza mai mult in toata povestea asta, despre care nu are absolut nici un rost sa intru in detalii, e ca pe cat parea de euforica precum experienta pe toata perioada cat a durat, pe atat s-a dovedit de "tragica" la sfarsit.
Si da, am mai auzit de povesti de-astea la nesfarsit. Doar ca nu mi se intamplasera mie niciodata (adica sa nu fiu eu cea care face primul pas spre despartire). Mereu am fost cea care s-a 'plictisit' la un moment dat, ca sa zic asa, si am decis ca fiecare s-o ia pe drumul lui. Am frant inimi, am facut ce n-am facut - niciodata intentionat totusi (sa fie asta o consolare? nu prea cred..)..
In fine. Experiente ‘destule’ (in general) cat sa mai avansez si eu in viata. Pasi de furnica, de urias, nu stiu sincer, nu i`am masurat :), dar putin conteaza. Nu ma simt ca si cand am inaintat orbeste, asa ca eu zic ca e de bine.
Rupturile sunt ... dureroase. Cu atat mai mult cu cat sunt imprevizibile. O zi iti spune ca te iubeste, a doua zi dispare. Totul parea sa fi mers ca pe roate. Si atunci, cum sa se descurce mintea cu evenimente aflate la extremitati opuse? Mi se pare ca nu prea bine. Un reflex normal e sa incerci sa pui totul cap la cap. Dar nici asta nu e intotdeauna solutia ideala. Mintea umana e dotata de imaginatie bogata, cateodata chiar prea bogata. Asa ca in cazul asta, tortura asta psihica e chiar inutila. Dar cum sa opresti vocea adanc inradacinata intr-o minte epuizata? Cam greu cateodata.
(to be continued, I guess..)
(2009)
No comments:
Post a Comment